Mi-am pierdut şapca de acasă până la muncă

Zi de toamnă. Ploaie în toată regula. M-am echipat corespunzător şi am plecat către jobul meu cel de toate zilele.

Am plecat de la Piaţa Alba Iulia până la Pipera. Două staţii cu RATB-ul până la Piaţa Muncii, patru staţii de metrou până la Piaţa Victoriei, schimbat, trei staţii până la Pipera. Cam ăsta este traseul meu de zi cu zi.

Am scos năsucul pe geam şi am constatat că este acea zi în care şapca are un rol esenţial. Trebuia să-mi iau şapca. Şapca pe care dădusem „decât” 70 de lei. Practic o avere. Dar, am considerat CĂ CApul meu merită un astfel de răsfăţ. Zis şi făcut. Am ieşit pe uşă cu şapca pe cap şi cu telefonul în mână. Butonam. Îmi trăiam viaţa. NOT!

Paranteză (De două săptămâni îmi caut cu disperare un hanorac care a dispărut. Am sunat acasă, la Buzău. Nu e! Am răscolit şifonierul, nu e! Parcă a intrat în pământ). Paranteză închisă.

sssOdată ajuns la metrou, am decis să-mi scot şapca udă. Am aşezat-o meticulos, aşa cum merită o şapcă de 70 de lei, pe genunchi. Din nou cu ochii în telefon. La Victoriei am schimbat şi am luat metroul pentru Pipera. Ochii tot în telefon.

Când în cele din urmă am ajuns la Pipera, ridic ochii din telefon şi zic să-mi pun şapca fiindcă ştiam că afară continuă să plouă. Ia şapca de unde nu-i. Fix ca în filmele cu proşti cu şapcă. Mă uit în stânga, în dreapta, pe scaun, sub scaun, nu era şi pace. 70 de lei se evaporaseră. Atunci am realizat că accesoriul mi-a căzut probabil în metroul cu care am venit de la Piaţa Muncii, când am schimbat la Victoriei. Nimeni din metrou n-a văzut, nimeni nu mi-a atras atenţia. Ducă-se, mi-am spus! „Bine că nu mi-au furat-o de pe cap”, m-am consolat prosteşte.

Supărat, plouat şi necăjit, mult mai PROST decât atunci când am ieşit pe uşă din casă, am ajuns la muncă. „Ce culori avea! Ce bine îmi venea! Ce mult costa!”, îmi repetam din când în când.

Şi cum procesa creieraşul meu aşa, brusc, realizez că am pierdut în doar două săptămâni două accesorii vestimentare (mai ţineţi minte paranteza, da?). La gândul cât sunt de prost, ridic ochii inlăcrimați din calculator, într-un ultim efort de a căuta hanoracul într-un cuier de la muncă. Nu aveţi idee ce fericire a fost când l-am văzut spânzurat acolo. Nu-l mai văzusem două săptămâni şi reîntâlnirea a fost magică. Îmi venea să-l strâng în braţe, să-l miros şi să dorm îmbrăcat cu el, daca se putea. Şi neuronii din capul meu se bucurau şi dansau şi se întrebau: „Boule, dar şapca?”.

Dorei cu chef de muncă…

Ora 6:44. Joi dimineaţa. Un grup voios de muncitori merge cu metroul către Pipera. Sunt patru. Glumesc, se hlizesc, încep să-i apreciez pentru cât sunt de binedispuşi la o oră atât de matinală. „Dorei cu chef de muncă”, îmi spun în gând. „Poate primesc astăzi vreo primă, că prea sunt fericiţi”, adaug tot pentru mine.

La Aviatorilor coboară o bună parte dintre călători. La Aurel Vlaicu încă un sfert din vagon. Muncitorii, nu! Ei vociferează, fac glume deocheate, se amuză pe seama şefilor. Înainte să coboare şi ei la Pipera, unul mai tuciuriu scoate din sacoşă o sticlă de tărie. Mai iau o gură de căciulă şi pleacă să facă un ban. „Dorei cu chef de muncă…”

muncitori_98799500

Sursă foto: economica.net