Am fost să văd „Lacul Lebedelor” la Operă! Superb, dar…

Anul acesta se împlinesc 140 de ani de la premiera ”Lacul lebedelor” pe scena teatrului Balsoi din Moscova. Un motiv suficient de bun să merg aseară pentru prima dată la Opera Națională pentru a vedea punerea în scenă a baletului. 

Vorbind din postura unui neinițiat, spectacolul a fost de-a dreptul grandios.  Miile de ore de repetiții pe care le fac balerinii au fost răsplătite cu aplauze futunoase, iar publicul s-a ridicat la înălțimea balerinilor și a orchestrei. Mi-a plăcut foarte mult seara petrecută, însă au existat și câteva minusuri. Iată trei dintre acestea:

M-am dat pe circuit și mi-a plăcut. Este sau nu mai greu decât în traficul din București?

1. Spectatorilor le este interzis să butoneze telefoanele mobile și să facă fotografii (Nu este o decizie rea). Altceva însă m-a frapat. Pe parcursul spectacolului, au fost câțiva temerari care și-au încercat norocul. Ce a urmat? Un laser pe chipul făptașului proiectat de către angajatele Operei Naționale. Un fel de „colțul rușinii”: „Hei, încetează, te vedem!. Și am eu grijă să te fac de râs să te mai vadă și câteva sute de spectatori”.

2. Durata spectacolului a fost de 3 ore cu o pauză de 15 minute. Mult, prea mult, pentru un om ca mine pentru care își pierde răbdarea destul de repede. Timpul mi s-a părut cu atât mai mult cu cât am ajuns la Operă direct de la muncă. Să pleci de la 8 de acasă și să mai ajungi la 10:30 parcă e un pic cam mult.

3. Un alt lucru care m-a deranjat a fost faptul că scaunele sunt incomode. Da, știu, veți spune: „Du-te, bă, la film, dacă vrei să stai comod și ia-ți și floricele”. Nu e vorba de asta. Este vorba despre faptul că eu, deși sunt de statură medie, 1.80, abia încăpeam. Nu vreau să mă gândesc ce m-aș fi făcut dacă eram baschetbalist.

Am vizitat casa lui Ceaușescu! Ce dressing avea Lenuța!

Ce m-a impresionat și ce am apreciat?

Mișcarile ritmate m-au trimis în timp, în urmă cu câteva sute de ani, la curtea prințului Siegfried. Costumele sunt de-a dreptul excepționale, iar muzica de orchestră live nu vine decât ca o completare a călătoriei în timp despre care vă vorbeam mai sus.  Sincronizarea balerinilor este și ea la rang de mare artă. Prețul biletului, 20 de lei, este extrem de mic pentru o asemenea desfășurare de forțe. Cât despre public, cu câteva excepții, cei prezenți au avut un deosebit respect față de oamenii de pe scenă.

Cât despre muzică…

Locul de parcare, copacul și energia pierdută

Printre cele mai comune probleme ale românilor de la oraș care se comportă ca la țară se numără locurile de parcare. De fapt, lipsa lor și apărarea unuia cu orice preț.

De câțiva ani, locul de parcare este o miză pentru unii dintre noi. Cu trecerea timpului a devenit mai prețios decât soția. În fond, ea se poate apăra și singură, pe când „locul” nu are pe nimeni. Ea îmbătrânește, pe când „locul” rămâne 90-60-90 (sau cât o avea).

Fac parte dintr-un grup de locatari și una din două postări conține o fotografie cu numărul unui automobil parcat pe locul altcuiva. Oamenii se ceartă, se înjură, își reproșează lucruri. De-ale vieții.

Ei, bine, mi-a venit și mie rândul. Am făcut „crima” de a parca pe un alt loc. Pe rug cu mine! La spânzurătoare! Ba mai rău, pentru a mă pedepsi, mi-a fost lăsat și un bilețel în geam.

Practic, cineva a avut răbdarea necesară să: mă înjure, să caute un alt loc de parcare, să vină lângă mașina mea, să facă poză, să o posteze pe Facebook, să scrie un text, apoi să caute un pix, să mai caute și o foaie și să scrie trei propoziții. Apoi, să-mi pună biletul la ștergător. Oamenii ăștia chiar n-au altă ocupație? Chiar așa aleg să-și piardă energia?

„Nu înțeleg de ce ai parcat aici. Eu…”

Dar, legat de locurile de parcare, am o altă poveste, cel puțin amuzantă. De când am părăsit orașul natal și am plecat la București, mi-am pierdut și locul de parcare de la casa natală (acolo unde, evident, niciun loc nu este plătit la Primărie). Probabil că l-am pierdut prin neprezentare. Rareori, când merg acasă, adică o dată la câteva luni, îndrăznesc să las mașina în spatele blocului. Am încercat să o iau în casă, dar ușa de la intrare nu este destul de încăpătoare.

Acum câțiva ani, într-o parcare goală și pe o „arșiță călduroasă preatoridă”, aleg locul unde obișnuiește să staționeze de ani buni un vecin. Nu l-am preferat din răutate, ci pentru că se afla la umbra unui copac bătrân. A doua zi, găsesc un bilețel la ștergător: „Nu înțeleg de ce ai parcat aici. Eu am plantat copacul, pe când tu erai doar un copil”.

img_4372

Foto: www.toonpool.com

Ce-mi place: parcul din centrul Bucureștiului

În zona Unirii a luat naștere un părculeț. E mult spus că a luat naștere, el era acolo, dar nimeni nu s-a îngrijit de el ani buni. E tare plăcut să vezi oameni pe iarbă, într-o zonă atât de aglomerată. Mi-a plăcut mult că cineva și-a adus aminte că acolo este o zonă verde. Totodată, e bine că li se permite tuturor accesul pe iarbă.

Începem să ne civilizăm cu încetul, dacă nu ne-au civilizat alții cu forța.

Parc Unirii

Locul din București unde sute de oameni își bârfesc zilnic șefii

A bârfi, a ponegri, a cleveti! De când lumea și pământul, oamenii își vorbesc de rău semenii când aceștia din urmă nu sunt de față. Puțini sunt cei care știu că există un loc în București în care se adună grupuri de câte doi, trei sau chiar cinci oameni și își bârfesc cu patos șefii.

Boss

Adunarea cu pricina are loc în fiecare zi de luni până vineri între ora 17:00 și ora 19:00. Femei și bărbați, la costum sau îmbrăcați casual, cu laptop pe umăr ori cu geanta de șantier, se adună sub același acoperiș și-și vorbesc șefii de rău fără să le pese de consecințe.

„Nesimțită șefa astăzi! De două zile o rog să plec și eu vineri mai devreme, azi îmi zice că nu se poate…”  sau „Crede-mă, orice ai face, n-ai niciun motiv pentru care să-l promovezi pe Ionescu” sau „E clar, trebuie să-mi caut un alt loc de muncă. Ai văzut cum se poartă ăla cu noi?” sau „Eu mâine cer o mărire de salariu!” și lista poate continua.

E drept, nu întotdeauna asculți la un loc grupuri de oameni, din diferite clase sociale, care se plâng de jobul lor. Și nu, nu e vorba despre vreo reuniune a subalternilor din vreun pub din Centrul Vechi. E doar metroul care pleacă zilnic din Pipera.

Mi-e scârbă de O anumită CATEGORIE de ȘOFERI

Traficul din București e o junglă pentru că mulți dintre bipezii de la volan sunt maimuțe. Mulți, nu toți. Se întâmplă uneori să mai apară în peisaj și câte o femeie, fie că este șoferiță sau doar pasager pe scaunul din dreapta și atunci lucrurile se complică.

Am asistat deunăzi la un incident în care un șofer mergea prea încet, căutând un loc de parcare. Un maimuțoi, aflat într-un Opel Astra cu numere de București, enervat din cale afară de faptul că cel din fața sa mergea mult prea încet, a pregătit atacul. A depășit „melcul” și s-au certat. Maimuțoiul din Astra a crezut de cuviință să-și arate bărbăția și să scuipe. A scuipat în drepta mașinii, pe scaunul unde se afla și o femeie. Nu știu dacă mizerabilul și-a atins sau nu ținta, înclin să cred că nu. Pentru că nici să scuipe nu era în stare. Cu toate astea am rămas scârbit de faptul că un șofer cu buletin de București a recurs la un asemenea gest în prezența unei tinere. M-a scârbit.

sarpe

Când vă plângeți de jobul vostru…

De ceva vreme, zona Alba Iulia a fost modernizată de primarul Negoiță. Astfel, au fost puse dale, borduri, flori, căruțe cu cârnați, spoturi și alte brizbrizuri. Adio spațiu verde, bine ai venit ciment! Ei bine, pentru că a fost făcută o investiție considerabilă, conducerea a decis ca din 100 în 100 de metri să fie angajat câte un om care să păzească „avuția”. Probabil că primăria are contract cu o firmă de pază. Ei, despre acești paznici vreau să vă vorbesc, despre cei care stau sub cerul liber și au grijă de lucruri care într-o țară civilizată nu ar trebui nici furate, nici vandalizate.

Îi văd zilnic, căutându-și locul. Au întotdeauna alături o sticlă de apă și un telefon vechi. Uneori și câte un pachet de țigări. N-au stare, n-au răbdare, n-au bani. Pentru că sunt acolo din pricina faptului că au nevoie de bani. Sau pentru că nu pot să facă altceva, ori nu știu să facă altceva. Sau pentru că au avut ghinion. Faptul că îi văd îmi creează simultan o stare de disconfort și una de bine. Mi-e milă de ei, dar mă gândesc ce norocos sunt. De aceea, când ne mai plângem de munca noastră, se ne gândim un pic la oamenii ăștia. Un pic și ne-ar fi mai bine.

  Când ne mai plângem de salariul mic, să ne gândim că oamenii ăștia nu iau mai mult de 8 milioane;
  Când ne mai văicărim că e dat prea tare aerul condiționat din birou, să ne gândim că oamenii ăștia nu pot controla vremea și stau sub cerul liber;
  Când ne mai văităm că ne mâncăm pachețelul la birou, pe tastatură, din lipsă de timp, să ne amintim că oamenii ăștia mănâncă pe o bancă. Afară.
  Când ni se pare că apa de la Fântâna e prea departe, să nu uităm că ei beau pe timp de vară apa fiartă;
  Când ne plângem că avem colegi la birou nesuferiți, să ne gândim că oamenii ăștia ar da orice să mai schimbe o vorbă cu cineva la 2 dimineața.

Știu, o să-mi spuneți că nu toți au același job, că e important să ai studii și că în viață trebuie să știi să te descurci și nu să te plafonezi. Așa e. Dar, viața e uneori atât de parșivă că te urcă și te coboară cât ai clipi. Nu mi-ar plăcea niciun moment să nu mai găsesc alternative profesionale și să beau apă clocotită. Fiți recunoscători pentru ceea ce aveți!

Astfel de zone sunt pazite de oameni de la diferite firme de paza
Astfel de zone sunt pazite de oameni de la diferite firme de paza

Respect faţă de client sau discriminare?

Tatuaje, desene drăguţe, la modă, tot mai multe la număr pe trupurile apropiaţilor noştri. Mai mari, mai mici, colorate sau nu, dar pline de însemnătate.

Astăzi, am observat un lucru care m-a pus pe gânduri: o chelneriţă de la reputatul restaurant „Caru’ cu bere” avea ascunse tatuajele. Cel mai probabil aceasta este politica localului, ca tinerele care au astfel de inscripţii pe corp să şi le acopere. Fata aceasta şi le mascase cu nişte leucoplast. Erau două, unul pe picior şi altul pe mână. Şi stau şi mă întreb, acesta este respectul faţă de client sau poate fi o discriminare faţă de persoanele care au astfel de desene pe corp?

tatuaj

 

Am fost în cimitir și mi-a plăcut

Îmi place să văd locuri noi. Astăzi am mers într-o plimbare inedită în cimitirul Bellu. Deși eram puțin sceptic la început, am constatat ulterior că am făcut alegerea ideală.

Un loc plin de povești, de istorie și de mister. Nu cred că exagerez dacă spun că e cel mai misterios loc pe care l-am văzut în București. Vremea mohorâtă a accentuat senzația de taină.

Mormântul lui Eminescu m-a făcut să mă simt mai aproape ca oricând de opera lui. La fel s-a întâmplat și cu locul în care este înhumat Sadoveanu. Mi-au plăcut statuetele, cavourile, florile, mormintele îngrijite și chiar cele lăsate de izbeliște. Fiecare avea farmecul său.

Recunosc că m-a întristat epitaful de pe mormântul lui Adrian Păunescu: „El a iubit valorile”. Mult prea simplu pentru o asemenea somitate.

Dorei cu chef de muncă…

Ora 6:44. Joi dimineaţa. Un grup voios de muncitori merge cu metroul către Pipera. Sunt patru. Glumesc, se hlizesc, încep să-i apreciez pentru cât sunt de binedispuşi la o oră atât de matinală. „Dorei cu chef de muncă”, îmi spun în gând. „Poate primesc astăzi vreo primă, că prea sunt fericiţi”, adaug tot pentru mine.

La Aviatorilor coboară o bună parte dintre călători. La Aurel Vlaicu încă un sfert din vagon. Muncitorii, nu! Ei vociferează, fac glume deocheate, se amuză pe seama şefilor. Înainte să coboare şi ei la Pipera, unul mai tuciuriu scoate din sacoşă o sticlă de tărie. Mai iau o gură de căciulă şi pleacă să facă un ban. „Dorei cu chef de muncă…”

muncitori_98799500

Sursă foto: economica.net

Supărarea celor care lucrează de sărbătorile legale e îndreptățită?

Nu e deloc plăcut să lucrezi de 1 Mai și de alte sărbători legale. Cui îi place? Nimănui. Eu lucrez astfel de ani buni și am început să mă obișnuiesc cu ideea, dar sunt zilele în care nu merg cu zâmbetul pe chip la job. Nu-mi este clar de ce, dar majoritatea oamenilor care lucrează cu publicul și sunt la muncă în acele zile ne tratează urât. Se răzbună pe noi pentru nefericirea lor.
MB2-700

Dragă doamnă de la Kaufland, nu e vina mea că am muncit până la 4 de 1 Mai și am venit mai pe seară să fac câteva cumpărături. Fiți amabilă când vă cer 200 de grame de brânză.

Dragă doamna medic, nu e vina mea că am o făcut o infecție și am ajuns la urgență chiar în ziua de Crăciun. Fiți amabilă când vă spun că mă doare.

Dragă domnule șofer de autobuz, nu e cazul să ne zgâlțâiți din toate încheieturile doar pentru că noi suntem la plimbare și dumneata ești la muncă. Fiți amabil și mergeți mai încet!

Acum, vă întreb, e îndreptățită supărarea celor care lucrează în zilele în care majoritatea sunt liberi?
050-SEPROAUTH-02

ratb